Al doilea eseu de vacanță: „Cine sunt eu?”

„CINE SUNT EU?”
de Ștefan Dănilă,
Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri” din Iași

 

Simplu, corect? Nume, prenume, oraș, ce hobby-uri am… ca la un CV! 😊

„Decât” că nu în felul acesta vreau să scriu eseul. Pe langă faptul că e plictisitor, nici nu e relevant și nici nu va trezi vreun gând frumos, vreo idee în mintea sau sufletul celui care l-ar citi.

Nici nu îmi mai amintesc prima dată când mi-am adresat această întrebare, care poate seamănă mai mult cu începutul unei crize existențiale, specifică vârstei adolescenților. Nu doar o dată am ajuns la concluzia că e o întrebare prea abstractă pentru mine la momentul respectiv sau că răspunsul pe care l-am găsit nu era cel pe care îl căutam. Însă, încercarea moarte n-are, corect? Un lucru, în schimb, e cert: voi avea mai multe răspunsuri.

Consider că sunt, în primul rând, (aproape) prezent. Timp de 7 ani m-am autoeducat să trăiesc în dorințele pe care le am, în lumea în care totul e bine și toate sunt la locul lor, pentru a evita realitatea în care eram. Și crede-mă, cand ajungi să conștientizezi un comportament de tipul ăsta, care a fost imprimat cu cea mai fină cerneală în subconștient, simți două lucruri:

1. că ai redescoperit America și
2. că ai nevoie de timp pentru a reînțelege cine ești.

 

Astfel, dacă eseul ăsta e împrăștiat peste tot, te rog să mă ierți, încerc din răsputeri să-l țin sub control.

 

Sunt suma acțiunilor, vorbelor și gândurilor mele. Sunt modul în care reacționez când, spre exemplu (iau un caz banal), un domn se pune în fața mea la rând intenționat. Îl atenționez de acest lucru sau îmi spun „Cu plăcere, să ai o zi cu multă lumină?”. Asta mă duce la următorul răspuns: sunt fiecare sămânță plantată în grădina subconștientului fiecărui om pe care îl întâlnesc. What’s that? Adică sunt fiecare lucru bun pe care îl spun sau gândesc, în dorința de a-i ajuta pe ceilalți sau de a-i face să se simtă mai bine și, totodată, fiecare lucru rău pe care îl spun sau gândesc, în momentele în care sunt „orbit de ego” (din fericire pentru mine, cele din urmă sunt rare și le înlocuiesc pe cât se poate cu vorbele și gândurile faine).

Sunt ceea ce inspir în oameni și sentimentele pe care le trezesc în ei. Sunt ceea ce îmi doresc să găsesc în jurul meu. Pentru mine, nu sunt decât un om relativ simplu, care s-a convins că în viață nu e doar vorba de cât de multe poți să faci, de cât de bun ești pe un anumit domeniu sau de câte nebunii ai făcut și de cât de bine te-ai simțit (subliniez, doar). Personal, e vorba de cum îi faci pe cei din jurul tău să se simtă, de ce ai trezit în ei și de lumina pe care le-ai inspirat-o. Pentru că asta mă face să mă simt bine: să simt că fac bine.

Din câte vezi (paradoxal), în cine sunt eu nu e vorba neapărat despre mine. Pentru că, în viziunea mea, o floare nu crește pentru a fi frumoasă pentru ea. O floare crește frumoasă pentru ca alții să o admire și pentru a-i inspira. Iar lucrul acesta determină floarea să fie chiar și mai frumoasă și să trezească și mai multe sentimente bune și tot așa. E un ciclu în care toată lumea are de câștigat. Astfel, în acest ciclu, floarea ajunge la potențialul ei maxim, la cea mai bună versiune a sa; iar, la final, va ști că o rămășiță din ea este în fiecare om care a admirat-o și va ști că a împrăștiat lumina sa tuturor celor din jur.