Al patrulea eseu de vacanță „Cine sunt eu?”

„CINE SUNT EU?”
de Bianca Oancea
Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu” Târgoviște

 

De ceva timp mi-am format prostul obicei de a mă holba minute întregi în oglindă, mai ales seara, înainte de culcare. Toate imperfecțiunile, mai mult sau mai puțin accentuate, aveau să dea tonul zilei de mâine și deja mă simțeam patetic pentru că mă lăsăm definită de niște petice de piele. În noaptea aceasta îmi zic că nu mă voi apropia de oglinjoara de pe biroul meu, dar cedez în fața curiozității. Afară tună și fulgeră, iar furtuna nu dă semne că s-ar îmblanzi, deși, vară fiind, se întindea deja pe decursul a câteva ore. Deodată, întuneric. Fără lumină sau orice fel de electricitate, stau încă în fața oglinzii, dar fără să-mi mai pot distinge trăsăturile. Într-un moment de cugetare îmi vine în minte întrebarea „Cine sunt eu?”, dincolo de cearcăne și de riduri premature. Scot o lumânare din sertar, o aprind, iau un pix și o bucată de hârtie și, așezându-mă comod pe fotoliu, mă gândesc cum să umplu foaia cu… mine.

Cu greu îmi vin în minte câteva trăsături, dar prea comune pentru a-și merita locul pe pagină. Mereu când scriu, cel mai problematic este începutul, dar dacă îl depășesc, nu mă mai pot opri, oricât aș încerca. Sunt o persoană a extremelor, deloc temperată sau previzibilă. Adesea reușesc să mă iau singură prin surprindere, de parcă aș fi spectatoarea propriei mele vieți jucate pe o scenă mică dintr-un teatru de cartier. Cu toate că în general sunt detașată, analizând cele mai mărunte detalii până la exasperare, făcându-mi nenumărate scenarii în minte și lăsându-le să-mi învăluie viața într-un soi de mister, de îndoială ce promite nepromisul, în nopțile de vară, care par infinite doar până răsare soarele, îmi redescopăr fragmente de emoții, la pervazul ferestrelor, deasupra unui oraș căzut, parcă, pe gânduri. Muzica îmi este călăuză în procesul de anamneză. De-a lungul timpului m-am orientat spre diferite instrumente, dar teoria muzicală mă depășea, la fel și sincronul mâinilor, coordonarea, dar, într-un final, mi-am dat seama că acestea erau doar pretexte pentru a nu învăța să cânt. Adevăratul motiv este că nu voiam, de fapt, să înțeleg muzica, dâra enigmatică pe care o lăsau sunetele în urma lor fiind cea care mă fascina atât de tare. M-am obișnuit cu ideea și m-am îndreptat spre alte ramuri ale artei, iar curând am început să desenez, mutând ulterior schițele monocromatice pe pânză, acoperindu-le cu straturi groase de vopsea. Picturile mele diforme și abstracte nu exprimau prea multe, frumusețea lor consta în îngăduința din ochii privitorilor. Acum, uitându-mă la ele, parcă tot aș mai retușa câte ceva. Un tablou poate fi atins de pensulă iar și iar, până ajunge în cea mai bună formă a sa sau până la epuizarea pictorului, pe când fotografiile redau exact un moment. Și, prin simplitatea lor, ca rezultat al unei apăsări de buton, arată realitatea fără perdea, fără vreo mască artistică. Am fost surprinsă cât de simplu vine pe lume o fotografie reușită. Tot ce aveam eu de făcut era să fiu în locul potrivit, la momentul potrivit, urmând ca natura să se arate nemachiată, totuși superbă, în fața obiectivului meu. Având așa o muză, alături de fiecare fotografie scriam câteva rânduri legate de locul respectiv și sentimentele pe care le nutresc pentru el. Cele „câteva rânduri” se înmulțeau pe zi ce trece, devenind o adevărată pasiune. Scriind, mă eliberam de multe poveri, degetele mele începuseră să danseze pe butoanele tastaturii și, fără să-mi dau seama, valsul lent devenise salsa. Fie că umpleam ecranul monitorului cu litere ordonate, fără greșeli, fie că scriam dezordonat pe foi albe sau dictando, lăsând câteva caractere să respire printre tăieturi, sentimentul era același, controlul absolut asupra cuvintelor, le îmbinam și mă jucam cu ele, le mângâiam și ele mă răsplăteau rămânând fixate pe poziția pe care le-am așezat.

Deja mă afund în pasiunile mele, dar cum altfel să vorbesc despre mine, dacă nu prin prisma lor? Neavând o pasiune, simt că nu trăiesc. Și pentru a nu le simți cum îmi scapă printre degete, mi-am cultivat perseverența și răbdarea și, de asemenea, curajul de a explora noi orizonturi, iar dorința de libertate și aversiunea față de constrângeri au venit de la sine. Și tocmai pasiunea aceasta mă definește: ia forma unui zâmbet inocent, reflectând speranță în privirea mea, atunci când vorbesc despre lucruri mărunte, aparent neînsemnate, dar care au un substrat atât de profund în mintea mea. Simt o puternică legătură cu tot ce mă înconjoară, fie că mă refer la oameni, animale sau simple obiecte, care se dovedesc nu chiar așa de simple. Cu toate acestea, aleg deseori să nu tulbur echilibrul lumii, rămân în colțul meu, observând, admirând și stârnind reacții. Părerile celorlalți au devenit doar ecouri care se estompează peste albastrul cerului meu, nu au efect, întrucât nu-mi pot schimba părerea despre mine. Pot spune că sunt o fire excentrică și că tratez remarcile negative cu un surâs ușor ironic, dar mențin vie dorința de a-mi explica alegerile. Constant am senzația că nu fac destul, mă surprind adesea făcându-mi griji inutile, într-o cursă fără cronometru sau linie de finiș, urmând nisipul unei clepsidre care se oprește acolo unde am să cad pe pista de atletism, unde nici viteza, nici distanța nu fac diferența, ci respirația întretăiată, inima galopând în piept și gândul că m-am depășit și astăzi. Vreau să știu cât mai multe și prefer să regret un lucru pe care l-am făcut, decât să regret că nici măcar n-am încercat. Țin la independență, la sinceritate, la toleranță și empatie, dar mai ales la diminețile de vară în care mă trezește mieunatul pisicii mele sau ciripitul păsărilor din copacii de pe bulevard. Sper că aceste mici plăceri nu mă vor părăsi vreodată, nici eu nu voi încerca să le reneg, fie ele armonioase sau haotice, în acest context unic, îmi plăsmuiesc personalitatea.

Soarele dimineții îmi mângâie ferestrele, iar eu, asemenea unei Șeherezade devotate cauzei mele, voi lăsa povestea neîncheiată, cu speranța că mâine voi avea parte de o realizare grandioasă, și, astfel, să găsesc un nou răspuns pentru întrebarea „Cine sunt eu?”, dincolo de stratul de argint topit, dincolo de aparențe și pretexte. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea.