Al șaselea eseu de vacanță „Cine sunt eu?”

„…Sau până în neființă”
de Daria – Alexia Miron
Colegiul Național „Gh. M. Murgoci” Brăila

 

Poetic ar fi să spun că nu-mi amintesc ultima data când am fost atât de apatică (oare „apatică” e cuvântul? Sau ar suna mai bine un „irascibilă“? Un „obsesiv compulsivă“ ?). Cel puțin așa cred că mă simt. Să-ți explic, poate înțelegi mai bine decât mine și poate mă faci și pe mine să înțeleg dacă vorbesc despre ceva mai serios sau despre adolescentul tipic, deși tind să cred că acesta este și cazul.

M-am trezit astăzi tremurând de frig la 12 ziua. Visasem că mă adăposteam de o tornadă printre ruinele unui hotel cu un tip cu trăsături familiare, ce încerca să își confeseze sentimentele platonice. În toată penibilitatea dureroasă a momentului, mai multă atenție dădeam furtunii apocaliptice ce aprindea atât de tragic cerul decât onestității puerile a băiatului.

Cu degetele înghețate căutând căldura ecranului telefonului, am tastat rapid simbolurile pe net, și din interpretare în interpretare, am ajuns la concluzia că am tendințe narcisiste, confirmările unei moșteniri genetice norocoase. Am procesat greutatea autodiagnosticului, mi-am urat să fie într-un ceas bun, și am deschis televizorul, căutând primul canal de muzică (mă copleșește o somnolență tulburătoare și distonantă când îmi aud vecinii tineri de peste drum certându-se din cauza unor banalități și trântind uși în urma lor, împăcându-se însă peste 20 de minute – verbal, au divorțat de trei ori până acum. Și timpul parcă încetinește și mai mult auzind scâncetul disperat al copilului de vreo patru luni al vecinilor din dreapta. Absolut insuportabil.).

Cum din cronologie lipsesc două ore, am decis că le-am dormit și pe acelea din lipsă de stimuli intelectuali. Astfel îmi este cel mai ușor să-mi uit inutilitatea înnăscută, confundând-o conștient cu o letargie de vară.

Apoi am ieșit afară de la 17:30 la 20:30 cu prieteni foarte buni pe care cu siguranță nu-i cunosc și care, dramatizând pentru un efect poetic, pot spune că nu mă cunosc, am râs și am făcut ceea ce fac de fiecare dată adolescenții nemotivați de imaginea independenței lor în viitor când ies afară.

Și m-am întâlnit cu o veche prietenă care mă salvase și pe care vreau să cred că o salvasem din circumstanțe despre care ne-am promis vara trecută că nu vom vorbi.

Ne-am întâlnit.

Și cam asta a fost.

Băieții, precum copii ai secolului XXI, ai generației mileniale, făceau poze cărând fete în spate sau luându-le pe sus, pe neașteptate, râzând la țipetele lor fals speriate. Mă întorc spre acea prietenă de care îți spuneam mai devreme. Și aerul parcă stătea. Și îmi stăteau pe buze zeci de intrebări dintre care una singură, singură și neinspirată, se șuieră atât de stupid, cu o inocență penibilă:

– Te iau și eu pe sus (așa cum făceam acum două veri)!

– Lasă.

Ochii ei au surâs în fața secundelor în care nu răspundea la mesajele mele ce o întrebau dacă pot să o ajut cu ceva, mesajele ce îi spuneau că totul avea să fie bine etc. (adică tentative de a-i reaprinde acea flacără atât de tipică ei folosind replici clișeice din filme care totuși ascundeau cele mai sincere intenții).

Și am lăsat-o.

S-a îndreptat spre altă cea mai bună prietenă pe care credea că o cunoaște, sentimentul nefiind însă reciproc. Un fel de eu, dar cu multe îmbunătățiri.

– Ce s-a întâmplat?

Unul din băieți.

– Ei, ce să se întâmple? Doar s-au adunat, așa, mai multe, îi spun, adăugând că trebuie să plec repede.

Imediat termin, căci te simt puțin plictisit și vrei să termini nefericita lectură a balivernelor mele. Mai acordă-mi cinci minute și îți promit că te las.

Acum scriu de 47 de minute. După ce termin de scris voi închide televizorul și mă voi uita la un serial oarecare, voi realiza că nu mai sunt atentă, voi da de 3 sau 4 ori înapoi câte 15 secunde, voi închide televizorul de frustrare că deficitul de atenție autodiagnosticat pe net într-un moment de plictiseală mă împiedică de la a-mi trăi adolescența, și mă voi uita, pe întuneric, la tavan, gândindu-mă la prieteni, planuri de vacanță pe care nu le voi realiza niciodată între cei patru pereți pe care refuz, de astăzi încolo, să ii părăsesc, la dezamăgiri banale, greșeli și singurătate prefabricată.

Îmi voi asfixia conștiința până la 3 dimineața, când voi adormi. De plictis.

Asta sunt.

Cu dorințe absurde de a avea și eu cu cine să mă cert despre banalități, de a avea, în viitorul îndepărtat, gălăgia aceea liniștitoare în casă, de a ști că nu sunt o impostoare în corp și în minte. Cu roluri sociale simpliste și limitate, aproape inexistente. Conformându-mă unor reguli la fel de îndoielnice precum instinctele mele de autoapărare emoțională. Luându-mă prea des prea în serios. Căutând să ajut probabil pentru a mă ajuta pe mine însămi (dacă asta cred ceilalți, înseamnă că acesta este, fără îndoială, adevărul ce relevă identitatea). Narcisistă.

Așa voi rămâne, uitându-mă neputincioasă înspre tavan, pe întuneric, până la trei dimineața sau până în neființă.