Al nouălea eseu de vacanță „Cine sunt eu?”

„EMOȚIE ȘI MAI CUM?”
de Irina Angheluță
Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza” Galați

 

Buna, ma numesc Irina Angheluta, sunt o fire comunicativa (iar eu deseori nici macar nu pot lega doua cuvinte) si rabdatoare (nu stiu, oare chiar asa sunt?).

Ce sunt? Daca mi-as pune intrebarea asta in fiecare zi, nu ar fi decat doua rezultate: as innebuni in cautarea unui singur raspuns sau as lua lucrurile cum vin, as aduna fiecare zi in buchetul vietii mele. Nu toate zilele sunt flori, dar avem nevoie si de buruieni sa pretuim cu mai multa grija de flori deseori, nu?

Pentru a afla raspunsul corect, a trebuit sa trec prin ambele ipoteze, pentru ca ai nevoie sa gusti din toate prajiturile pentru a vedea care este mai dulce.

Ieri am fost sociabila, astazi putin mai tacuta… maine cum voi fi?

Saptamana trecuta m-a pierdut printre ganduri care pareau mai mult decat efemere si mi-am lasat sufletul sa astepte la usi care nu aveau sa se mai deschida.

Cine as putea sa spun ca sunt decat Emotie, un soi de evolutie prematura a sufletului, un boboc de floare care se teme de orice ploaie pana isi da seama ca ii face bine, poate sunt o lacrima pe un obraz care danseaza pe ritmul dictat de suspine prea pline de iubire, dar si o pasare trecatoare care se agata de nori si zboara prin liniste, sunt o melodie acordata in fiecare zi de altceva, cantata fara microfon si lume in jur; adesea, sunt un calator spre statia viitor, cu bagaje pline de vise spre tara uitare, alteori sunt un orb fericit ce fuge de lumina sa nu ma faca sa vad realitatea mea, sa ma faca vesnic clarvazator nefericit.

Pot spune ca in toate acestea, am incercat sa gasesc numitorul comun al fiintei mele, care pare un colaj ce isi schimba forma cu fiecare zi ce trece, caci fiecare zi vine cu cate o piesa in completarea buchetului meu; magia e ca nu stiu cum ar trebui sa arate la final acest buchet si cu cate flori voi ramane in final. Incercarea moarte n-are, singurul lucru care nu se schimba e evolutia intregului meu. Suntem meniti sa evoluam si cred ca acesta este scopul nostru, sa ne imbogatim fiecare zi cu ceva, sa traim pentru a creste, niciodata nu vom fi indeajuns de maturi incat sa ne oprim din a ne imbogati sufletul cu ceva. Poate vom fi indeajuns de bogati material, sufleteste niciodata, caci sufletul are puteri nestiuite, de a se reface si de a se intoarce dupa fiecare cutremur mai puternic si mai dornic de a invata, de a gresi, de a iubi.

Iubirea e un cantec la pian care dureaza prea mult sa il inveti, dar lectiile sunt cele mai calde imbratisari ale sufletului, desi stii ca vei gresi in recitarea cantecului.

Cred ca in evolutia mea mi-am ales un cantec greu, cu note greu de invatat, dar care usor, usor, s-a transformat intr-o provocare pentru sufletul meu.

Am inceput, ca orice amator, cu admirarea lui, il lasam sa imi alinte sufletul cu cea mai suava si neinteleasa linie melodica. Nu regret ca am incercat sa te cant cum stiam mai bine, regret ca am uitat de pianist. Multumesc, draga melodie, pentru cea mai frumoasa poveste de dragoste pe care am iubit-o la ore tarzii in fata unui pian obosit. Am invatat prin notele tale sa imi ascult si sa imi cant propriul cantec la pian, pacat ca n-ai mai ramas pana la final sa il asculti.

As putea spune la finalul acestei bucati din colajul meu ca sunt iubire la fiecare pas al meu , fie ca sunt si pasi inapoi. Daca tu, draga cititorule, vei da si tu pasii inapoi, sa stii ca am lasat in urma fiecarui pas iubire si putere pentru fiecare data cand tu si sufletul tau o sa aveti nevoie de o pauza. Nu voi fi acolo cand poate, si probabil, te vei rataci, dar macar vei avea o mica parte din mine prin pasii mei pe care i-am lasat pentru tine, cititorule. Sa gresesti cu mandrie si dorinta de evolutie. Daca ma vei cauta, sa intrebi de Emotie Pura.