Al optulea eseu de vacanță „Cine sunt eu?”

„CINE SUNT EU?”
Anonim (persoana care a scris eseul preferă să rămână anonimă)

 

„Cine sunt eu?” este întrebarea pe care o repet, la propunerea domnului Romeo Crețu, în dormitorul meu monoton, în timpul verii mai puțin dezordonat, căutând în volumele seriei „Harry Potter”, în caietul meu de poezii ori în manualul de istorie larg deschis ce așteaptă a fi răsfoit un raspuns potrivit pe care l-aș putea transcrie aici. Descoper că, în ciuda faptului că aceste obiecte simbolice ale pasiunii nu pot defini o ființă umană, ele ocupă o porțiune a sufletului meu, oferindu-mi un indiciu evident către un spațiu în care norii de confuzie ar putea fi disipați. Aici, în tărâmul emoțiilor, mă ciocnesc de amintiri în care apar prieteni, colegi, membri ai familiei și mulți alții pentru care nu pot găsi, momentan, o categorie în care sa îi încadrez. Ascultându-le confesiunile întâmplătoare legate de propria-mi persoană, aflu că, pentru mama mea, sunt fiica sa care se stresează prea mult pentru orice și care posedă o cantitate minimală de încredere în sine, pentru tatăl meu, sunt inteligentă, capabilă să am grija de mine dar, totuși, un copil ce trebuie să spună oriunde se duce, la orice oră, pentru colega mea de bancă, sunt o persoană anxioasă și, uneori, pesimistă ce poate asculta aceeași melodie de zeci de ori, pentru colegii mei din generală pot fi doar o sursă interminabilă de teme la matematică ori cineva ce se va pierde pe parcursul acestei existente incerte, pentru colegii mei actuali, sunt acea persoană din spatele clasei căreia îi este teamă să vorbească, încercând să își exprime sentimentele prin bucăți de hârtie personalizate, pentru puținii oameni ce mi-au permis să îi denumesc prieteni, sunt cea care oferă uneori prea multe îmbrățișări și găsește întotdeauna o scuză la afirmația iritată „Puteai să îmi trimiți un mesaj, chiar nu m-ar fi deranjat”, iar pentru acele persoane fără nume, sunt o față cunoscută ce trimite, poate, prea multe mesaje de încurajare. Poate această descriere ar fi fost mai amplă dacă nu aș fi omis anumite secvențe ale poveștilor îndosariate în sufletul meu prea nesigur de capacitatea sa de a întruchipa acea bunătate pe care unii au dorit sa i-o atribuie, inlocuind-o, însă, cu încercarea, uneori reușită, de a privi lucrurile și oamenii din mai multe perspective. Toate aceste confesiuni, toate aceste eu-ri pe care le-am lăsat în sufletele unor anumiți indivizi de-a lungul unui deceniu și jumătate au reprezentat, totuși, un impediment în aventura mea, lăsându-mă să mă întreb cine sunt cu adevărat, aruncându-mă într-un tumultum de gânduri ce apar doar în cele mai întunecate momente de solitudine, amintindu-mi de serile în care am simtit că universul mă sufoca, în care chiar și cel mai timid strigăt de ajutor ar fi fost prea greu de rostit, în care ascultam ticăitul ceasului și ceream unei divinități anonime să îmi ofere șansa să fiu mai mult. Traversând acest șirag de amintiri îmi dau seama că mă contrazic continuu, dorindu-mi să fiu o simplă definiție ori un întreg univers de caracteristici. Astfel, ajung la concluzia că singurul termen pe care mi-l pot atribui este acela de paradox, de contradicție, acesta oferindu-mi posibilitatea de a fi orice, pentru că, la sfârșitul acestei călătorii, aflu că acea frază ce ar fi trebuit să mă descrie, să mă oblige să fiu doar o colecție infimă de cuvinte, este total inutilă și distructivă pentru propria-mi dezvoltare. Ajung acum, în urma unei furtuni sufletești și a unei pagini de cuvinte așezate poate prea stângaci pentru a alcătui un eseu, să mă accept pentru fiecare parte din mine, să îmi iubesc fiecare fragment al personalității, fie că se contrazice cu altul ori nu, să las deoparte dorința de a mă încadra într-o definiție stereotipică ce nu va putea prezenta vreodată cu adevărat o ființa umană. „Cine sunt eu?” a fost întrebarea de la care am pornit și consider că este firesc să finalizez tot cu ea. Deci, „Cine sunt eu?” poate că te întrebi, acum că te-am purtat prin sufletul meu poate prea îmbătrânit pentru a fi al unei tinere de 16 ani, ca să îți răspund: sunt o adunătură, dacă îmi permiți să folosesc acest termen, de personalități și caracteristici, de sentimente și trăiri, de bucăți și fărâme din sufletele celor ce au avut curajul să se aventureze pe cărarea sufletului meu, sperând, totodată, să fi lăsat o umbră de amintire în inimile lor. În cele din urmă, sunt o ființă umană și, în ciuda faptului că unicitatea ființei a devenit un clișeu, pot afirma cu o mândrie pe care îmi doresc să o păstrez, că nu mă pot încadra în nicio categorie, dar că acest fapt nu este chiar unul negativ, chiar din contră. Inchei astfel această reflecție tumultoasă cu câteva cuvinte rostite de una dintre colegele mele, într-un autobuz aglomerat, pe care mi le pot aminti vivid datorită faptului că m-au făcut să realizez că a fi diferit este o parte integrală din a fi om: „Cu toții suntem ciudați. Nu există nicio persoană ce ar putea fi catalogată normală. Suntem noi și asta este tot ce contează.”.